Înscrie-te la Conferința Națională a Centrelor de Sprijin pentru Femeile Însărcinate VI / Toamnă 2022!
25.08.2022Împreună oferim 100 de kituri pentru naștere!
31.08.2022La cumpăna disperării, la cumpăna dintre viața și moartea cuiva, în zbuciumul „este copilul meu” și „am fost părăsită. Cum o să-l cresc singură?”, între speranța că familia le va fi alături și realitatea că de multe ori e acolo sunt alungate. Dar consilierea, sprijinul concret, dragostea oamenilor și ajutorul de sus fac minuni în criza de sarcină.
De când a născut, zâmbetul Irinei* este mai frumos atunci când o poartă pe Ecaterina* în brațele ei, dar ca să ajungă aici a fost nevoie de 7 luni de consiliere în timpul sarcinii și de continuarea consilierii după naștere, de plata chiriei în timpul sarcinii și o perioadă după naștere, de kit pentru naștere și produse pentru îngrijirea bebelușului, iar sprijinul continuă.
Ajută și tu! Ajută-e să ajutăm! Sprijin pentru amândoi! Trimite SMS cu textul DOI la 8845 și activează donația lunară de 2 euro pentru femeile în criză de sarcină.
Irina zâmbește mereu, e un zâmbet care asemenea bretonului, ascunde o cicatrice. La șase ani și jumătate a fost martoră, alături de sora ei mai mare, de pe bancheta din spate a mașinii, la moartea bunicilor. A asistat la trecerea în lumea de dincolo a celor mai iubite persoane din viața ei. Pe bunicul îl adora, pur și simplu, și el la rândul lui o înfășura în valuri de iubire, dar totul s-a terminat când cineva a intrat în ei, i-a forțat să intre pe contrasens și… gata!
Bunicii o crescuseră, erau ca părinții ei, Irina chiar se întreabă câteodată, acum, la maturitate dacă i-a iubit vreodată pe părinți ca pe ei. Din ziua aceea i-au rămas semne pe viață. Unele vizibile, pe față și corp, altele invizibile, dar foarte prezente prin efecte. O teamă de abandon care o face să fugă ea înainte din orice relație, de teama de a nu fi părăsită. Când vorbește de bunicul ei Irina pune toate culorile frumoase și multă lumină în fiecare cuvânt. Era inteligent, cult, elegant până la pedanterie, activ și foarte harnic, a lucrat până în ziua morții, iubitor și grijuliu, și cu un simț special al vieții care l-a făcut să prevadă cu foarte mult timp înainte că va muri la 74 de ani într-un accident de mașină. Bineînțeles, nimeni nu s-a gândit că ar putea fi adevărat…
Până ce moartea ne va despărți…
De la bunici Irina a moștenit și exemplul relației perfecte, fiindcă bunicul a divinizat-o toată viața lui pe bunica Irinei. Mereu îi spunea bunicii Irinei să nu-l lase singur, când va fi accidentul, să nu-l lase să treacă singur ”dincolo”. Și ea nu l-a lăsat…. Deci, Irina a intrat în viața de adult cu un model de iubire perfectă, „până ce moartea ne va despărți” dar nici atunci, și cu o teamă de abandon. Un fel de cocktail Molotov pentru relații… O regăsim pe Irina la 25 de ani, pe masa de operație, probleme lungi și grave cu rinichii, stenturi de pus, și o anestezie epidurală de făcut, moment în care Irina, pe masă fiind, anunță solemn că nu, să nu i se facă anestezia, că ea e gravidă. Nu, nu știa anterior, pur și simplu a primit un anunț de undeva, că ea e gravidă. Își dorea un copil cu bărbatul alături de care trăia și pe care-l iubea și-l iubește în continuare dar… Cu puțin timp înainte, știind că urmează operația grea, fusese la racla Sfintei Ecaterina și se rugase așa
„Doamne, dacă este să fie omul acesta cel alături de care să îmbătrânesc, dă-mi un copil cu el, dă-mi boli, dă-mi încercări, dă-mi ce consideri, Tu dar dă-mi un copil cu el…”.
Așa îi spusese lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei Ecaterina. Dar lucrarea lui Dumnezeu este mai mult decât accept all sau reject all din ce ne rugăm noi, o să vedeți de ce îndată. Și se pare că răspunsul a găsit-o tocmai pe masa de operație. Medicii care o cunoșteau pe Irina, fiindcă era un pacient cu o patologie veche, i-au spus că nu au cum opri acum operația, că e riscant, au venit cu toate argumentele logice, științifice, dar Irina o ținea pe a ei, că nu și nu. Pe scurt, riscul pentru Irina era de septicemie. I s-au prelevat probe și a doua zi s-a constata că Irina avea dreptate, era gravidă.
Rămânea de rezolvat problema medicală. Irina a primit 3 zile să-și procure pe banii ei un alt tip de stent ce putea fi pus și avea o valabilitate mai lungă, un an, astfel încât să se poată trece cu bine peste perioada sarcinii, urmând ca ulterior să fie extrasă una din cele două pietre mari pe care le avea, din care una prinsă, încarnată în rinichi, și alta mobilă, ce risca oricând să blocheze canalele urinare.
Piatra la rinichi dispare în mod miraculos, în 3 zile
După 3 zile Irina s-a prezentat la medic unde ce să vezi… piatra periculoasă, ia-o de unde nu-i. Era o piatră măricică, ce cu 3 zile înainte se vedea cât se poate de clar pe radiografie și pentru care urma să se facă intervenția chirurgicală. Acum piatra nu mai era! Irina a catalogat-o drept minune, medicii au încercat să găsească explicații raționale, științifice, fără să aibă una foarte solidă, dar ideea era clară, piatra era cu 3 zile înainte, acum nu mai era, iar Irina își putea vedea liniștită de sarcină.
Ceea ce s-a și întâmplat, din punct de vedere medical, dar nu relațional. Tatăl copilului ei, deși bucuros la ideea de a avea un copil împreună, a părăsit-o pe Irina atunci când a aflat că s-a trecut de la ideea de a avea un copil la concretețea unui copil care acum este micuț în burtica mamei, iar peste mai puțin de 9 luni va fi în fața ochilor, mai mare, în carne, oase și deranj, pe lângă ochii unici ai oricărui bebeluș. În favoarea lui ar fi vârsta, și el ca Irina, are 25 ani și în plus, o poveste de viață grea. A fost părăsit de părinți, crescut prin grija statului, de asistenți maternali. Un băiat care își dorea teoretic cel mai mult o familie, dar practic încă nu era capabil să și-o asume, nu neapărat financiar, că muncește, câștigă bine, partea financiară nu ar fi o problemă, ci emoțional și legal.
Avortul nu e o opțiune, oricât ar insista părinții
De la bunicul a moștenit pasiunea pentru fotografie, a terminat Liceul Tonitza cu 9,96, a intrat cu brio la UNARTE pe care însă nu a terminat-o (în facultate fiind și-a făcut un business care pe vremea aceea mergea foarte bine, între timp din păcate au venit „valurile” pandemice dar și ale vieții și a fost nevoită să-l închidă) dar își propune să o reia imediat ce copilul va crește un pic. Cum a ajuns ea la Centrul Sf. Alexandra? A ajuns fiindcă părinții ei nu s-au bucurat așa de tare când ea a spus că va face copilul chiar dacă își pune viața în pericol, și au tot încercat să o convingă să facă avort, în plus tatăl fetiței ei a dispărut din peisaj și s-a trezit singură cu toate necazurile. A venit la Centru în acea cumpănă a vieții ei când cine fusese a dispărut și nu-i era încă limpede cine e, cine va fi. Când vorbește de bunicul ei, de sora ei și de fetele de la Centrul Sf. Alexandra, Irina are pe față aceeași lumină de recunoștință și considerație greu de pus în cuvinte fiindcă sunt oamenii care au sprijinit-o cu iubire în momentele importante ale vieții.
Desigur, nașterea Ecaterinei și permanenta consiliere de la Centru au ajutat-o să-și descopere noile coordonate ale ființei sale. Dar e greu să nu ai cu cine împărți această bucurie. E greu să știi că tatăl copilului tău deși aflat la distanță de câteva minute, nu a trecut o dată să o vadă, în 3 luni, că nu a fost la botez, că nu a ținut-o niciodată în brațe deși este un copil extrem de frumos, și incredibil de carismatic, un copil de la care ți-e greu realmente să-ți iei ochii și care chiar te face să vezi în el răspunsul lui Dumnezeu la o cerere plăcută Lui. Nu e de mirare că Irina, fotograf profesionist fiind, nu pierde nicio secundă fără să o fotografieze. Nu le etalează, sunt pentru ea, pentru sufletul ei care parcă trebuie să se convingă, iar ș iară, că e părtaș la așa o minune.
Cea mai mare dorință a Irinei este să fie echilibrată, să își poată ierta părinții că nu au dorit-o pe nepoata lor, deși acum sunt bunici buni, să își poată crește copilul astfel încât Dumnezeu să fie mulțumit de felul în care este tratat darul Lui, și să se întoarcă tatăl Ecaterinei astfel încât să poată trăi alături de el o iubire ca cea a bunicilor ei. Știe că nu cere puțin, dar știe că a trăit cel puțin două minuni până acum, una din ele certificată cu acte în regulă.
A consemnat: Ivona Boitan
*Numele au fost anonimizate