„Dacă iubirea ar fi fost materie organică încorporată în trupurile noastre, în ziua în care fiul meu s-a născut aş fi putut exploda de atât de multă iubire câtă simţeam în acel moment” – mărturie despre adopția de la naștere
25.04.2020
„Din ziua în care s-a născut, am iubit-o mai mult decât orice pe lumea asta” – mărturie despre adopția de la naștere
25.04.2020
Show all

„Mă numesc Ann și mi-am plasat cel de-al doilea copil spre adopție” – mărturie despre adopția de la naștere

Autoare: Ann Owen, Mărturie publicată în cartea „Adoption stories from birth mothers”

Mă numesc Ann şi mi-am dat cel de-al doilea copil spre adopţie. După ce îmi crescusem singură fiica cea mare, timp de 8 ani, când am aflat că eram iar însărcinată, am ştiut că nu-mi puteam sub nici o formă permite să cresc un al doilea copil din veniturile de care dispuneam. Tatăl biologic al acestui copil, un bărbat cu care avusesem o relaţie timp de un an de zile înainte de a afla de sarcină, nu avea nici o intenţie de a-şi asuma responsabilitatea faţă de acest copil, spunându-mi clar că nu avea să mă ajute în nici un fel.

În timp ce stăteam în cabinetul medical, mă gândeam la miile de femei care ar da orice pentru a fi în locul meu, dar că soarta a făcut ca eu să fiu cea care stătea, în acel moment, în acel cabinet, aşteptând să fiu consultată. Din ziua în care am aflat că eram însărcinată, în a 6-a săptămână de sarcină, am hotărât că cel mai bun lucru pe care îl puteam face, pentru ambii copii ai mei, era să dau copilul din pântece spre adopţie.

Am început să caut pe internet, pe site-urile specializate, perechea perfectă de părinţi pentru copilul ce creştea în mine. Voiam ca fetiţa mea nenăscută să aibă parte de tot ce era mai bun în viaţă dar, în acelaşi timp, nu îmi doream ca ea să crească într-o casă plictisitoare şi neîncăpătoare, cu nişte părinţi bătrâni cu care să nu aibă nimic în comun. Aşa că am încercat să găsesc oameni care îmi semănau, însă această misiune s-a dovedit a fi mai dificilă decât părea la prima vedere.

Am verificat în jur de 2000 de profiluri. La profilul cu numărul 2001 m-am oprit – am ştiut din primul moment că i-am găsit. Profilul lor ieşea în evidenţă faţă de celelalte, ale căror descrieri, fiind plictisitoare, păreau a fi fost scrise de aceeaşi persoană. Personalitatea lor strălucea atât de puternic, încât deja puteam vedea viaţa minunată, plină de fericire şi culoare, pe care fiica mea o putea avea alături de ei. Eram sigură că era cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru ea.

Timp de câteva zile am încercat să scriu cel mai greu de scris e-mail din viaţa mea. Cum să ceri unei necunoscute să fie mama copilului tău? Nu există cuvinte potrivite pentru o asemenea cerere. Nici nu ştiam ce altceva să scriu în acel e-mail, în afara purului adevăr – eram o femeie de 28 de ani, care câştiga 9 dolari pe oră, bani din care trebuia să-şi crească fiica de 8 ani.

Pe atunci nu aveam posibilitatea financiară de a creşte un al doilea copil – nici acum, 3 ani mai târziu, nu sunt într-o situaţie mai bună din punct de vedere financiar. După ce, cu toate emoţiile pe care le aveam, am reuşit să scriu acel prim e-mail, între mine şi noua familie a început un intens schimb de mesaje din ce în ce mai pozitive. Foarte repede am început să discutăm despre diverse alte lucruri, nu doar despre copil. Am discutat despre toate pasiunile noastre, precum şi despre lucrurile care ne displăceau. Până la naşterea copilului, am avut la dispoziţie aproape 7 luni pentru a ne cunoaşte unii pe alţii, lucru ce a contribuit enorm la construirea temeliei unei familii extrem de unite.

Pe tot parcursul sarcinii m-am simţit ca şi cum aş fi fost ocrotită într-un balon în care mă aflăm numai eu. Lăsând evenimentele să curgă de la sine, mi se părea aproape ireal tot ce se întâmpla, astfel încât nu am apucat să mă ataşez emoţional, cu adevărat, de copilul ce creştea în mine. Sigur că făceam tot ce trebuia pentru a-i fi bine, dar mă simţeam mai degrabă ca o mamă-surogat, decât ca o mamă naturală. Însă toate acestea s-au schimbat în clipa în care medicii au aşezat-o pe pieptul meu. Nu eram pregătită pentru imensa iubire ce avea să mă inunde faţă de noul meu pui de om. Am crezut că viaţa mea nu avea să fie prea tare afectată de alegerea conştientă şi altruistă pe care o făcusem – de altfel, unica variantă pe care o avusesem la dispoziţie încă de la început.

Îmi place să cred că puternicele variaţii hormonale au fost răspunzătoare pentru faptul că, în prima lună după naşterea şi adopţia fiicei mele, am plâns zilnic. De multe ori, nici nu-mi dădeam seama că-mi curgeau lacrimi pe obraz, până în clipa în care mi le ştergea cineva. Plângeam şi în somn, în special dacă se întâmpla să-mi visez mezina. Despărţirea de fiica mea cea mică a fost de departe cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată. Primele 6 luni au fost cele mai grele, după care am găsit un grup de sprijin pentru mamele biologice şi, astfel, mi-am început procesul de vindecare emoţională.

Din fericire pentru mine, am ales un cuplu adoptiv care, la rândul său, făcuse multe cercetări şi descoperise că procedura de adopţie deschisă era cea mai potrivită pentru toate părţile implicate. Îmi trimiteau în mod constant fotografii şi filmări cu fetiţa mea cea mică, fapt ce m-a făcut să mă simt mult mai apropiată de noua ei familie, având în vedere faptul că trăim în zone diferite ale ţării. Comunicăm des prin reţeaua Face Time iar fiica mea ştie clar cine sunt. Zilele trecute, mama adoptivă pe care am ales-o mi-a trimis un mesaj de tip text, absolut adorabil, cu privire la o vizită de joacă ce avusese loc la ea acasă.

Micuţa mea, în timp ce îşi prezenta camera, arătă cu degeţelul spre fotografia de pe panoul ei, spunând: “Am fost în burtica ei, nu în burtica mămicii mele. Iar ea este sora mea, K.” N-am crezut că un copilaş poate înţelege şi asimila o noţiune atât de complexă precum este cea de adopţie, dar se pare că ea, nu numai că înţelegea lumea în care se dezvolta, dar se şi simţea minunat.

Sunt sigură că, în acest moment, toată lumea din jurul tău îţi dă sfaturi dintre cele mai diverse cu privire la ce anume ar trebui să faci şi ştiu foarte bine cât de frustrant este. Ţine minte că, în cele din urmă, tu va trebui să trăieşti cu decizia pe care o vei lua. Tu. Nu mama ta, nici verii tăi şi nici poştaşul, ci tu şi dulceaţă ta de copil, aşa că urmează-ţi inima, oriunde ţi-ar îndrepta paşii.

Dacă te hotărăşti ferm asupra opţiunii adopţiei pentru copilul tău, informează-te cât mai bine. Trebuie să fii conştientă de faptul că există sute de mii de cupluri adoptive care îşi doresc un copil, aşa că îţi poţi permite să fii selectivă. Orientează-te spre oameni asemănători ţie, care îţi împărtăşesc interesele, astfel încât să puteţi dezvolta, în timp, o prietenie solidă, dincolo de graniţele procesului de adopţie a copilului.

De asemenea, asigură-te că şi cuplul adoptiv este foarte bine informat cu privire la procedura de adopţie deschisă şi că înţelege că trebuie să existe un schimb reciproc în cadrul relaţiilor dezvoltate. Uneori oamenii au nevoie de spaţiu, iar acesta nu este un lucru rău. Şi, în cele din urmă, încearcă să găseşti un grup de sprijin. Pentru mine, a fost ajutorul divin de care aveam nevoie la acel moment.

Orice decizie vei lua, îţi doresc să ai putere şi curaj, şi îţi voi mai spune un singur lucru: poţi renunţa la drepturile părinteşti asupra copilului tău printr-o simplă semnatura, dar nu poti renunta la legatura biologica dintre ţine şi copilul tău. Acel copil va fi întotdeauna o parte din tine, oriunde va ajunge.

Traducere din limba engleză: Diana Orzan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *