„Din ziua în care s-a născut, am iubit-o mai mult decât orice pe lumea asta” – mărturie despre adopția de la naștere

Autoare: Carol-Lynn Liddiard, Mărturie publicată în cartea „Adoption stories from birth mothers”

Fiica mea, Tanzie, s-a născut pe 11 aprilie, 2011.Din ziua în care s-a născut, am iubit-o mai mult decât orice pe lumea asta. S-a creat o legătură despre care nu credeam că poate exista între doi oameni, pe lumea asta. Primul an din viaţa ei a trecut pe nesimţite. A crescut văzând cu ochii. Într-un singur an a învăţat, rând pe rând, să se rostogolească, să stea în picioare, să se târască, să meargă, să vorbească.

La scurt timp după prima ei aniversare am fost nevoită să iau cea mai dificilă decizie din viaţa mea. A trebuit să aleg între a creşte singură un copil pentru care nu eram pregătită, sau a-i acorda acestuia şansa unei vieţi mai bune prin intermediul unei familii adoptive. Mi s-a spus că, dacă îmi voi asculta inima şi instinctul, voi şti care este cea mai bună hotărâre.

Varianta cea mai potrivită pentru fiica mea îmi rupea mie inima în două. Am luat o hotărâre pe care i-am comunicat-o şi lui Tyler, logodnicul meu (nu el este tatăl copilului meu) – i-am spus că o voi da pe Tanzie spre adopţie. După cum se poate vedea, nu am luat această hotărâre pentru mine, ci pentru Tanzie. Am aflat despre existent câtorva agenţii de adopţie, de la care am solicitat mai multe informaţii cu privire la procesul de adopţie.

De cum am găsit o agenţie potrivită, i-am sunat, am mers la ei pentru a completa actele necesare şi am luat acasă un dosar conţinând profilele câtorva potenţiale familii adoptive, pentru a le studia. Marţi deja alesesem o familie, am stabilit cu aceasta o întâlnire pentru ziua de miercuri, iar sâmbătă, 26 mai 2012, am semnat hârtia prin care renunţăm la orice drept părintesc asupra lui Tanzie. Acea săptămână a fost, în acelaşi timp, cea mai bună şi cea mai rea din viaţa mea. Ştiam că luasem hotărârea potrivită pentru fiica mea, iar acest lucru era unicul aspect care conta.

Trei săptămâni mai târziu primesc un telefon de la agenţia de adopţii, spunându-mi că familia pe care am ales-o ajunsese la concluzia că un copil mic nu era cea mai bună variantă pentru ei. Tot agenţia respectivă mi-a comunicat faptul că îmi plasaseră fiica în cadrul altei familii adoptive, şi m-au întrebat dacă doresc să vin să îi cunosc pe noii părinţi adoptive ai fiicei mele. Am acceptat, spunându-le că voiam ca şi Tanzie să fie prezentă la întâlnire, pentru a putea vedea felul în care aceasta interacţionează cu noua ei familie.

A existat o serie de probleme cu cea de-a doua familie adoptivă. Nimic din ceea ce spuneam eu nu părea să aibă vreo importantă. Le-am spus că nu voiam ca numele fiicei mele să fie schimbat, ei I l-au schimbat. Eu voiam ca fiica mea să locuiască în statul Utah, ei locuiau în Connecticut. Agenţia de adopţii nici măcar nu mi-a dat posibilitatea de a alege o altă familie pentru fiica mea; nu am avut nici un cuvânt de spus în această privinţă.

Familia mea nu ştia ce făceam şi nici nu le-am spus, pentru că nu voiam să înceapă războiul custodiei. Tot ce îmi doream era ca întreg calvarul să ia sfârşit. Asemenea multor alte mame care şi-au plasat copiii spre adopţie, şi eu am motivele mele pentru care nu-mi doresc ca Tanzie să fie crescută de membrii familiei mele.

Când am ajuns acasă mi-a luat ceva vreme, dar mi-am făcut curaj, într-un final, şi am sunat-o pe mama pentru a-i spune că o plasasem pe Tanz (porecla lui Tanzie) spre adopţie. Mi-a spus că nu mai am voie să mai calc în casa ei, şi nici să mai vorbesc cu ea; familia mea nu mai voia să aibă nimic de-a face cu mine. Îmi pierdusem familia şi copilul într-o singură zi. Eram distrusă. Am căzut în cea mai cruntă depresie din viaţa mea.

Din fericire, nu eram complet singură. Încă îl mai aveam pe Tyler, logodnicul meu, lângă mine. Într-o zi, m-am tezit şi am hotărât să fac ceva special pentru el; m-am dat jos din pat, m-am adunat şi am făcut curat în cameră. Am hotărât că nu voi permite ca acel impas din viaţa mea să-mi distrugă relaţia cu unica persoană pe care o mai aveam lângă mine în acel moment.

Am ales să-i ofer fiicei mele şansa de a avea o viaţă mai bună şi ştiu că a fost o hotărâre pe care am luat-o conştient. Am făcut ceea ce am considerat că era mai bine pentru ea. Privind la tot ce s-a întâmplat în ultimul an, mă bucur că am luat această decizie. A fost unica hotărâre extrem de dificilă pe care am avut-o de luat în viaţă, şi pentru care am plătit cu preţul familiei mele.

Poate că, într-o zi, vor reuşi să treacă peste durerea şi furia pe care o simt acum faţă de mine. Tot ce pot eu să fac este să le stau la dispoziţie atunci când vor dori să vorbim despre asta, şi să-mi pun ordine în viaţă astfel încât, atunci când fiica mea va veni să caute răspunsuri, eu să i le pot oferi – să îi pot spune de ce am făcut ceea ce am făcut.

Am învăţat atât de multe despre mine însămi de la Tanzie. Mi-a arătat ce înseamnă iubirea şi durerea. Dar, mai mult decât atât, mi-a arătat că pot găsi în mine forţa necesară pentru a face un gest altruist, indiferent de durerea pe care mi-o poate provoca. Cu toate că nu mi-a fost deloc uşor la început, încep să învăţ să fiu omul de care fiica mea va avea nevoie în momentul în care va reveni în viaţa mea, şi ştiu că într-o zi va reveni.

Din când în când, mai primesc veşti şi fotografii de la noua ei familie adoptivă, iar fotografiile nu mint – Tanzie este, în continuare, cea mai veselă şi mai frumoasă fetiţă pe care am văzut-o vreodată. Gândul că fiica mea este iubită nu doar de o familie, ci de două familii, mă ajută să îmi duc mai departe zilele. Tanzie are parte de două familii care ar face orice pentru ea. Şi, cu toate că ştiu cât de iubită este fiica mea, tot îmi fac griji pentru ea şi mă întreb, în permanenţă, oare ce face.

În mintea mea, există tot timpul această comparaţie între prima familie şi cea de-a doua – sunt atât de multe diferenţe între ele, încât este greu să nu le compar. Prima familie mă ţinea în permanenţă la curent cu tot ce se întâmpla în viaţa fiicei mele, pe când, cu cea de-a doua familie, întregul proces de comunicare este în continuare intermediat de agenţia de adopţiet. Nu pot decât să sper că lucrurile se vor schimba şi că vom ajunge ca, într-o zi, să putem relaţiona unii cu alţii. Până atunci, însă, nu pot decât să-mi păstrez speranţa, ştiind că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, la acest moment, pentru a-i oferi fiicei mele viaţa pe care o merită.

Traducere din limba engleză: Diana Orzan