
„Mi se rupea inima de durere, dar ştiam că nu-i puteam oferi familia de care avea nevoie” – mărturie despre adopția de la naștere
25.04.2020
„Mă numesc Ann și mi-am plasat cel de-al doilea copil spre adopție” – mărturie despre adopția de la naștere
25.04.2020„Dacă iubirea ar fi fost materie organică încorporată în trupurile noastre, în ziua în care fiul meu s-a născut aş fi putut exploda de atât de multă iubire câtă simţeam în acel moment” – mărturie despre adopția de la naștere
Autoare: Claire Fulmer, Mărturie publicată în cartea „Adoption stories from birth mothers”
Dacă cineva m-ar fi întrebat ce anume iubesc mai mult pe lumea asta, n-aş fi ştiut exact ce răspuns să ofer. Îmi plăcea să descopăr lumea din jurul meu, doar de dragul acumulării informaţiei. Îmi iubeam părinţii. Îmi iubeam rudele şi prietenii, şi chiar simţeam iubire pentru câţiva băieţi. De obicei nu mă apropiam de băieţii pe care îi iubeam pentru că, dacă o făceam, aceştia sigur ar fi luat foc, s-ar fi spart sau ar fi dispărut.
Cred că-l iubeam şi pe Dumnezeu, dar nu eram sigură. Mă iubeam şi pe mine însămi, dar o făceam în felul în care oamenii îşi iubesc maşinile sau casele; eram utilă, însemnam ceva pentru cineva şi aveam chiar şi valoare sentimentală. Dar nu mă iubeam ca om, aşa cum mă iubeau alţii. Noţiunea mea de iubire era destul de searbădă ca semnificaţie, până în momentul în care o sarcină neplanificată m-a schimbat total, din toate punctele de vedere.
Mi-am iubit copilul în mod instinctiv, de îndată ce am devenit conştientă de existenţa lui. Niciodată nu m-am simţit incomodată de el sau furioasă pe el. Îl iubeam chiar şi când îmi dădea şuturi în ficat sau când mi se aşeza comod în pântec, chiar lângă vezica urinară. Din tot ce iubeam pe lumea asta, el era pe locul întâi.
Datorită lucrurilor pe care le făceam pentru el – de la faptul că înghiţeam vitamine în cantităţi industriale, la faptul că îmi lipeam de buric o cască audio în care se auzea muzică de Bach şi până la faptul că am ajuns să mă mut cu nişte oameni complet necunoscuţi, dar amabili, a căror locuinţă se afla la o distanţă de 4 ore de casa mea – am ajuns să mă iubesc şi pe mine. Am ajuns să-l iubesc şi pe Dumnezeu, pentru grija ce ne-o purta, mie şi copilului meu nenăscut. Am început să-i iubesc şi pe viitorii părinţi pentru grija ce o aveau faţă de viitorul lor copil ce creştea în mine.
Pe măsură ce lunile treceau, corpul meu devenea tot mai mare, pentru a face loc să crească micuţului din mine şi iubirii mele pentru el, în acelaşi timp. Dacă iubirea ar fi fost materie organică încorporată în trupurile noastre, în ziua în care fiul meu s-a născut aş fi putut exploda de atât de multă iubire câtă simţeam în acel moment. Era ca o micuţă ghiulea ieşită din carnea mea şi din sângele meu, găzduind un sufleţel nou şi nevinovat.
Mă uitam la feţişoara lui, copleşită de complexitatea ce se afişa înaintea ochilor mei: porii pielii sale, mânuţele albăstrii şi fragile ca foaia de hârtie, pleoapele sale şovăielnice. Mi-a prins degetul mic cu mânuţa lui, ţinându-l cu o somnoroasă delicateţe. Atât eu, cât şi noii lui părinţi, plângeam în hohote de atâta iubire câtă simţeam pentru micuţ. Tot ce este sacru pe pământ părea să fi început în momentul în care am devenit mamă.
Cu toate astea, am ştiut de la început că micuţul pe care tocmai îl născusem nu îmi era destinat mie. Nu aveam suficienţi bani nici măcar pentru a plăti factura de spitalizare. Nu eram pregătită nici mental pentru a creşte un copil. Şi nici cu tatăl copilului nu aveam relaţia necesară întemeierii unei familii. I-am adorat părinţii, acei părinţi care îi fuseseră cu adevărat destinaţi micuţului meu şi despre care am crezut din adâncul sufletului meu că meritau să aibă parte de familia la care visau, alături de fiinţa căreia tocmai îi dădusem viaţă. Eu încă mai trebuia să cresc. Aş fi depăşit orice obstacol, dacă aş fi considerat că a-l păstra era cea mai bună alegere pentru el. Până la urmă, nu contau nici visurile mele, nici statutul meu marital sau orice alt motiv practic pe care îl aveam; nu conta decât el.

În spital, am avut la dispoziţie două zile extraordinare alături de băiatul meu. Multe mame biologice îşi iau anumite măsuri de precauţie pentru a nu se ataşa prea mult de copil în această scurtă perioadă. Eu, în schimb, în loc să mă tem de acest ataşament, tânjeam după el. Eram conştientă de faptul că ataşarea de copil urma să facă momentul despărţirii de el mult mai dificil, dar deja nu îmi mai păsa de ceea ce urma să fie dificil. Am refuzat să adorm, în ciuda dreptului la odihnă pe care corpul şi-l cerea cu obstinaţie.
Nu m-am uitat la televizor nici un moment. Mi-am ţinut băieţelul în braţe până nu mi-am mai simţit încheieturile. L-am aşezat pe pieptul meu, pe inima mea, aşezându-i căpşorul lângă gâtul meu. Simţindu-i guriţa lipită de mine, mă întrebam dacă nu cumva urma să redevenim o singură fiinţă. Timpul, în forma sa concretă, nu mai avea nici o relevanţă pentru mine. Singurul aspect al noţiunii de timp care conta cu adevărat pentru mine, era alcătuit din acele momente pe care le petreceam alături de copilul meu şi pe care nu voiam să le incarc cu teama faţă de viitor. Aş fi putut să trăiesc izolată în acele momente pentru totdeauna.
Nu-mi doream decât să fiu mămica lui, să-mi petrec fiecare zi având căpşorul său aşezat peste inimă mea şi buzele mele lipite de părul lui. Aş fi dat aproape orice altceva la schimb pentru acele momente. Însă, pentru aceste momente sublime, n-aş fi dat la schimb şi binele lui.
În cea de-a doua zi de spitalizare, pe când soarele tomnatic se pregătea să apună obosit la orizont, privirea mi se mută, dinspre iubitul meu fiu, către răsărit, direcţie spre care urma să mă îndrept în drumul meu spre casă, cu braţele goale. Asistenta medicală i-a instruit pe noii lui părinţi cu privire la necesităţile pe care le are ca nou-născut. Venise şi momentul despărţirii.
O puternică nelinişte îmi cuprinsese trupul de sus până jos. Dar în inima şi în sufletul meu era linişte, pentru că ştiam că ceea ce făceam era cel mai bun lucru pentru el. L-am învelit în hăinuţele pe care i le împletisem în cele 9 luni de aşteptare. L-am aşezat bine în scăunelul auto pe care îl ţineam în poală, punând peste el centurile de siguranţă pentru a-l proteja. O asistentă medicală m-a condus, într-un scaun cu rotile, până la ieşirea din spital. Cu cât ne apropiam mai mult de uşi, cu atât plângeam mai mult, în tăcere. Aşa cum stabilisem cu viitorii lui părinţi, în clipa în care am ajuns la maşina acestora, uşa maşinii era deja deschisă. Greutatea scăunelului auto în care dormea copilaşul meu îmi ţintuise corpul slăbit în scaunul cu rotile.
Nu puteam decât să îmi privesc în neştire băieţelul cum dormea. Îi era cald şi bine. Era gata să înceapă o nouă viaţă. Mintea mea era pregătită, dar corpul nu voia să se mişte. Fericită şi tristă, în acelaşi timp, mă simţeam ca şi când aş fi fost purtată pe braţe de îngeri. L-am sărutat şi i-am promis că urma să ne revedem curând. Într-un final, m-am îndepărtat de maşină.
Niciodată n-am regretat faptul că m-am ataşat de el, şi nici alegerea făcută. Viaţa merge mai departe atât pentru mine, cât şi pentru el şi părinţii lui. Oricât de nesemnificativ ar părea timpul din perspectiva iubirii, totuşi, timpul trece. Durerea apare rapid, dar la fel de rapid este înlocuită de bucurie. Sunt împăcată, ştiind că am făcut pentru el tot ce mi-a stat în putinţă, de la
început până la sfârşit. Şi sunt împăcată pentru că, iubindu-l mai mult decât m-am iubit pe mine, am putut face, cu încredere, cea mai bună alegere pentru el.
Nu mă tem de iubire; nu mă tem de emoţii. Nu mă tem să plâng până simt că nu mai pot respira. Nu mi-e teamă să fiu furioasă pe mine însămi, uneori. Nu mă tem de relaţii sau de aproiere, pentru că ştiu că, oricât de puternică ar fi durerea, iubirea este întotdeauna mai puternică.
Inima poate avea o putere infinită, dacă acea putere se naşte din iubire.
Traducere din limba engleză: Diana Orzan
Autoare: Claire Fulmer, Mărturie publicată în cartea „Adoption stories from birth mothers”