„Alegerea pe care o faci acum va influenţa fiecare emoţie pe care ai simţit-o vreodată, inclusiv emoţiile pe care nu le-ai simţit până acum” – Mărturie despre adopția de la naștere

Autoare: Ilene Hutcheson. Mărturie publicată în cartea „Adoption stories from birth mothers”

Ca mamă biologică de trei ani de zile, cel mai bun sfat pe care ţi-l pot oferi este să o iei uşurel, pas cu pas, zi după zi. Alegerea pe care o faci acum va influenţa fiecare emoţie pe care ai simţit-o vreodată, inclusiv emoţiile pe care nu le-ai simţit până acum. Poteca neumblată este întotdeauna drumul cu cele mai multe văi şi cu cele mai multe obstacole de trecut; nu oricine poate continua drumul, nu oricine ajunge la destinaţie.

Ştiu. Uneori toate par a fi pe dos. Nu ar trebui să avem dreptul de a lua astfel de decizii. Dar o facem. Şi este cea mai dificilă decizie a vieţii noastre. Se întâmplă exact ca în marile capodopere literare, cele cu adevărat importante, pline de tristeţe şi durere, de bucurie şi vindecare. Este un sentiment dulce-amar care nu te va părăsi niciodată.

Uneori ai vrea să ştii cum se termină povestea, dar este imposibil să tragi cu ochiul în viitor. Cum ar putea o astfel de poveste să aibă un final fericit, când ea abundă de durere şi de pierdere? Cum am putea să ne continuăm viaţa ca înainte, când purtăm în suflet atât de multă durere? Chiar şi durerea trebuie să treacă, nu? Greşit. La fiecare vizită pe care o fac, încă mă doare sufletul când trebuie să plec. Iar uneori am senzaţia că sunt iar în spital, retrăind experienţa renunţării la copilul meu.

În inima mea ştiu că am luat decizia corectă pentru Omuleţul Meu. Şi trebuie să mă forţez să înţeleg că mâine va fi o nouă zi, în care soarele va străluci cu mai multă putere. Omuleţul Meu mă numeşte Ilene a lui şi simte cât de mult îl iubesc. Mă caută. Îmi recunoaşte vocea şi râsul. Aleargă în braţele mele pentru o îmbrăţişare şi un pupic. Iar când va mai creşte, va înţelege sacrificiul pe care l-am făcut pentru el. Acestea sunt momentele care rămân în sufletul tău, peste timp. Vizitele, iubirea, expresia de pe feţele părinţilor lui adoptivi când ne văd împreună.

Ca mame biologice (în anumite situaţii), avem multe ocazii pentru a ne răzgândi, până la momentul semnării hârtiilor de adopţie – numai că nu ne răzgândim. Mergem înainte. Pentru că ne agăţăm de o speranţă. Ne agăţăm de speranţa că, prin sacrificiul nostru, copilul pe care tocmai l-am născut va avea parte de viaţa pe care noi nu i-o puteam oferi la momentul plasării lui spre adopţie.

Povestea mea este puţin diferită faţă de celelalte. Când s-a născut Omuleţul Meu, eu deja crescusem doi copii de la care aveam doi nepoţi. Adevărul este că mezinul meu este cu numai cinci luni mai mare decât nepotul meu. Eu şi fiica mea am fost gravide în acelaşi timp.

În luna martie a anului 2010 mă aflam într-o situaţie foarte dificilă, fiind la o răscruce în viaţă. Eram implicată într-o relaţie de câteva luni, în momentul în care am aflat că eram însărcinată. L-am sunat, i-am dat vestea iar el mi-a spus că era ocupat şi că urma să mă sune mai târziu. N-am mai auzit nimic de el din acea zi. L-am sunat a doua zi, de dimineaţă, dar îşi închisese telefonul. Este de prisos să adaug cât de mult m-a durut. Am căzut într-o adâncă depresie pentru multe luni. Luam tratament antidepresiv şi mă aflat într-o stare de completă negare cu privire la însăşi existenţa sarcinii mele. Nu-mi mai păsa nici de mine, nici de cei din jurul meu.

Ajunsesem să locuiesc în maşină, împreună cu fiul meu care, la acea vreme, avea 16 ani. Toată averea mea era burduşită în spatele camionetei. Donam sânge de câte 2 – 3 ori pe săptămână, numai pentru a avea cu ce să-mi hrănesc fiul. A fost o perioadă foarte grea. Am început să mă rog, cu speranţa că voi găsi un răspuns. Venise luna iulie şi ştiam că în curând urma să apară o nouă viaţă în familia mea. La acel moment nu aveam nici cea mai mică idee cât de mult urma ca acea nouă viaţă să o influenţeze pe a mea.

Într-o zi, ca un bec ce se aprinde brusc într-o cameră întunecată, am găsit răspunsul: adopţia. Dacă eu nu-i puteam oferi copilului meu tot ce-i trebuia, poate reuşeam să găsesc o familie care avea această posibilitate. Aşa că am sunat la o agenţie pentru adopţii. De fapt, am sunat la prima agenţie de adopţii care mi-a apărut pe prima pagină de internet, la o căutare rapidă. A fost o adevărată binecuvântare. Au găsit o garsonieră în care m-au cazat împreună cu fiul meu cel mare şi m-au ajutat să mă repun pe picioare. Fiul meu trebuia să înceapă ultimul an de liceu şi tocmai aflasem că şi fiica mea era însărcinată. Nimeni altcineva din familie, în afara celor doi copii ai meu, n-a ştiut despre sarcina mea. Aveam 42 de ani. Chiar şi în ziua de azi sunt numai câteva persoane care ştiu despre faptul că am adus pe lume o minunăţie de băieţel.

Am discutat cu cei doi copii ai mei şi, împreună, am hotărât direcţia în care urma să se îndrepte viaţa familiei noastre. Aceşti doi copii au fost sprijinul meu. Fără ei, n-aş fi putut să depăşesc acest episode al vieţii mele. Am stabilit împreună că vom studia toate profilurile cuplurilor de părinţi adoptivi, după care urma să alegem împreună cel mai potrivit cuplu pentru copilaşul ce urma să se nască. Decizia a fost unanimă. Dintr-un total de cinci profiluri, atât eu, cât şi cei doi copii ai mei, am ales unul şi acelaşi cuplu. I-am spus şi psihologului care mă avea sub supraveghere, astfel încât aceasta să poată anunţa cuplul respectiv (să-l numim “cuplul A”) că putea iniţia demersurile necesare procesului de adopţie. O săptămână mai târziu avea loc prima discuţie telefonică între mine şi viitorii părinţi ai copilului meu, încă nenăscut la acel moment. Mă simţeam ca şi cum aş fi stat de vorbă cu cei mai buni prieteni ai mei. Mama adoptivă (să o numim “mama A”) m-a însoţit la controalele medicale şi, astfel, ne-am apropiat foarte mult una de cealaltă. În ultimele două luni de sarcină nu mă puteam gândi decât la ce anume era cel mai bun lucru de făcut pentru fiul meu; ani la rând, întreaga mea viaţă gravitase în jurul copiilor mei, pe care îi pusesem pe primul plan. I-am crescut singură după ce tatăl lor a hotărât că dorea să divorţeze. Am fost singura care le-a purtat de grijă. Atât lor, cât şi mie însămi. Nu am nici un regret în privinţa copiilor mei şi niciodată nu voi avea.

Ultimele luni de sarcină au trecut foarte repede. Inima începea să îmi bată cu putere de fiecare dată când mă gândeam că se apropia momentul în care trebuia să mă despart de fiul pe care îl purtam în pântece. Dar, la momentul respectiv, nu mi-am putut imagina marele câştig de care urma să am parte.

După ce l-am născut pe David, în octombrie 2010, am apucat să petrec trei zile alături de el, în spital – o adevărată binecuvântare pentru că, de obicei, perioada obişnuită de spitalizare, în cazul în care nu există complicaţii după naştere, este de 24 de ore. După ce l-am născut, am suferit o intervenţie chirurgicală de ligatură a trompelor uterine, astfel încât am câştigat două zile în plus alături de Omuleţul meu. I-am cântat aceleaşi cântecele pe care le-am cântat şi celorlalţi doi copii ai mei, i-am vorbit şi i-am spus cât de mult îl iubesc. L-am ţinut în braţe în tot timpul pe care l-am avut la dispoziţie cu el. După cele trei zile petrecute împreună, am hotărât că trebuie să fac ceea ce este mai bine pentru el. L-am dat spre adopţie acestei familii pe care am ajuns să o iubesc şi să o preţuiesc. Pe marginea patului de spital şi strângându-mi copilul la piept, semnam hârtiile de adopţie prin care renunţam la toate drepturile părinteşti pe care le dobândisem ca mamă naturală. La început n-am fost de acord cu adopţia deschisă, dar noii părinţi ai copilului meu m-au convins să îmi schimb punctul de vedere. Acum îmi văd copilul în mod regulat, iar el ştie, într-o anumită măsură, cine sunt. În fond, nu are decât trei anişori. Dar între noi doi s-a dezvoltat o legătură foarte puternică. Părinţii lui adoptivi sunt nişte oameni extraordinari. Unele zile sunt mai grele, dar fiul meu este fericit, sănătos şi are parte de o familie care îl iubeşte la fel de mult pe cât îl iubesc eu. Îl vizitez de ziua lui şi de sărbători. I-am cunoscut toată familia extinsă. În fiecare an, de ziua lui, îi scriu câte o poezie şi ţin un jurnal pe care i-l voi da să îl citească atunci când va fi mai mare. Acest copil este dragostea mea, viaţa mea şi îl iubesc la fel de mult pe cât îmi iubesc ceilalţi doi copii mai mari.

Este o cale uşoară? Deloc. Este cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac în viaţă. Dar mi s-a oferit o imensă binecuvântare – aceea de a avea o mare familie, din care fac parte fiul meu împreună cu părinţii lui adoptivi şi cei doi copii mai mari ai mei, împreună cu nepoţii pe care aceştia mi i-au dăruit. Bucuriile se împletesc cu tristeţile. Una din marile mele tristeţi este faptul că nu pot asista la etapele importante din viaţa lui: primul pas, primul cuvânt, prima oară când mănâncă singur. Nu că nu aş şti când se întâmplă, pentru că ştiu. Diferenţa este că, în cazul celorlalţi doi copii ai mei, ca şi în cazul nepoţilor mei, am asistat personal la TOATE aceste etape importante.

Dar ştiu că există o luminiţă la capătul tunelului, aşa că o iau încet, moment după moment, zi după zi. În felul acesta am reuşit să văd soarele de după furtună. Am reuşit să ofer un dar nepreţuit unei familii minunate, fapt ce mi-a adus nenumărate bucurii. Am câştigat o familie plină de iubire.

Cred că am purtat acest copil în pântece pentru a putea oferi acestui cuplu bucuria de a fi părinţi. Şi mai cred că nimic nu este întâmplător. Poate că nu am înţeles sensul evenimentelor la momentul desfăşurării lor, dar semnificaţia lor mi se descoperă, încetul cu încetul.

Traducere din limba engleză: Diana Orzan