„Când Dumnezeu i-a creat pe TAŢI” de Erma Bombeck

Preluăm de pe Poeziipentruviata.ro o meditaţie poetică despre rolul tatălui în familie, scrisă de Erma Bombeck (n. 21 februarie 1927 – 22 aprilie 1996) umoristă, scriitoare şi publicistă americană care se inspira din experienţa zilnică de soţie şi mamă, împărtăşindu-le cititorilor mici episoade şi învăţături din viaţa de familie.

Când Dumnezeu i-a creat pe TAŢI, El a început printr-un contur prelung. Un înger, ce se tot învârtea pe-acolo, L-a întrebat:

– Ce fel de TATA mai e şi ăsta, Doamne? Dacă pe copii îi vei face de-o şchioapă, de ce-i faci pe TAŢI atât de înalţi? Niciun TATĂ nu va fi în stare să se joace cu trenuleţul fără să îngenuncheze, nici să-l învelească pe mezin cu plăpumioara fără să se aplece, ca să nu mai vorbim că va trebui de-a dreptul să se încovoaie ca să-l sărute de „noapte bună”.

Dumnezeu a zâmbit și a răspuns:

– Da, dar dacă îl fac după măsura unui copil, la cine vor mai putea privi în sus copiii?

Și când Dumnezeu a modelat mâinile TATĂLUI, le-a făcut mari și late. Îngerul a dat trist din cap și a murmurat:

– Oare Te-ai gândit bine, Doamne? Îți dai seama ce faci? Mâinile mari sunt întotdeauna aspre, și nu de puține ori stângace, mai ales dacă e vorba să prindă scaiul de la pampers, să încheie năstureii de la jacheta băiețelului, să lege fundițele din codițele fetiței sau-mai rău!-să scoată așchia ce i-a intrat mezinului în deget când își cioplea bărcuța…

Dumnezeu a zâmbit din nou și a răspuns:

– Știu, știu, ai dreptate. Dar vezi tu, mâinile acestea sunt încăpătoare, în ele are loc aproape orice-de la toate nimicurile din buzunarul băiețelului, până la toate figurinele de hârtie ale fetiței, plus sfori, șuruburi, cuie… În același timp, însă, ele sunt suficient de primitoare, ca în căușul lor să se cuibărească fața unui copil.

Apoi Dumnezeu a modelat picioare lungi, un bazin îngust și umeri lați și puternici. Îngerul privea aproape îngrozit la noua creație.

– Nu, nu se poate, Doamne! Dacă se așază și vrea să ia copilul în brațe, o să-i cadă printre picioare, că ai uitat să-i faci o poală!

Zâmbind, Dumnezeu a răspuns:

– MAMA, da, ea are nevoie de poală. În schimb TATĂL are nevoie de umeri puternici ca să împingă mașina la nevoie, să-și sprijine fiul în timp ce-l învață să meargă pe bicicletă sau să susțină un căpșor adormit în drum spre casă după o plimbare mai lungă în răcoarea serii.

Când Dumnezeu era pe punctul să finiseze picioarele ce urmau să intre în cei mai mari pantofi ce au existat vreodată, îngerul nu s-a putut abține să nu remarce chicotind:

– Nu-i drept, Doamne! Chiar crezi că lăboancele astea se vor putea coborî din pat în miez de noapte când bebelușul plânge în leagăn? Și cum crezi că va putea păși un TĂTIC cu asemenea picioare printre jucăriile răsfirate pe covor, fără să zdrobească una sau două sub pasul lui greu și apăsat?

Dumnezeu a zâmbit din nou și a răspuns cu aceeași răbdare și înțelegere în glas:

– Se va descurca, ai să vezi… În plus, îl va putea duce în spate pe Prâslea, care vrea să călărească prin grădină, sau, la o singură bătaie de picior, va putea speria șoriceii din căsuța de vacanță… Și apoi, care copil nu se va bucura să încerce pantofii „uriași” ai TATĂLUI, anticipând nerăbdător ziua când va fi și el la fel de mare ca TATA?  Dumnezeu a lucrat toată noaptea, dându-i TATĂLUI un glas ferm și plin de autoritate și doi ochi care, deși pot să vadă absolut totul, rămân blânzi și înțelegători… În cele din urmă, chiar în ultima clipă a creației, a adăugat lacrimile. După care S-a întors încet spre înger și, privindu-l cu aceeași blândețe pe care o pusese în ochii TATĂLUI, l-a întrebat:

– Ei, acum ești mulțumit? Un TATĂ iubește la fel de mult ca o MAMĂ. Inima lui este la fel de sensibilă, dragostea lui-la fel de nemărginită. Îngerului nu i-a mai rămas nimic de spus.

Sursă: poeziipentruviata.ro